Muzica romaneasca

Muzica romaneasca cuprinde totalitatea creatiilor muzicale elaborate de catre romani si stramosii acestora.
Vastitatea teritoriilor locuite de romani justifica caracterul cel mai important al muzicii lor – eterogenitatea ce reuneste un numar impresionant de influente din partea culturilor vecine sau aflate in trecere. Acest mecanism se aplica in primul rand asupra marii majoritati a muzicii folclorice romanesti, astfel puternic diferentiata la nivel regional. In interiorul teritoriului romanesc, practica muzicala culta in stil occidental nu s-a manifestat consecvent mai devreme de a doua jumatate a secolului al XIX-lea, moment al intemeierii unei scoli muzicale romanesti. Ulterior acestui moment se fac eforturi de sincronizare a peisajului muzical autohton cu cel vest-european in toate aspectele sale (compozitie, interpretare, muzica culta, muzica usoara si alte muzici de consum; rezultatele obtinute in acest sens culmineaza in anii 1940, fiind insa zadarnicite de instaurarea regimului socialist in tara. Urmeaza cateva decenii in care sincronismul fata de centrele muzicale vest-europene este impiedicat din considerente politice. Dupa inlaturarea regimului socialist, se incearca reluarea sincronismului intrerupt dupa Al doilea razboi mondial, decalajul fiind vizibil si astazi atat in planul creatiei, cat si al interpretarii.

Posibilitatea de a trata muzica daco-getilor si a protoromanilor este foarte limitata din pricina documentatiei minime pastrate. Incepand cu Evul Mediu, situarea la confluenta dintre est si vest a determinat o diferentiere intre muzicile gustate in primele state romanesti: cele asezate in apus beneficiaza de influente vestice, in vreme ce statele situate in est preiau elemente din muzicile bizantina, slava si, mai tarziu, turceasca. Aceste influente au actionat atat asupra muzicii folclorice, cat si a muzicii erudite (muzica religioasa – gregoriana in apus si bizantina in rasarit – si muzica culta laica).

Inceputul muzicii culte in Romania poate fi marcat de lucrarea Codex Caioni (lat. „codicele lui Caioni", cunoscuta si prin grafia maghiara a numelui, Codex Kájoni) este o culegere de piese muzicale la care au contribuit doi invatati transilvani ai secolului al XVII-lea. Cel mai cunoscut este calugarul franciscan umanist de origine romana, constructor de orgi si organist Ioan Caianu (cunoscut si ca Johannes Caioni, Kájoni János).

Incepand cu a doua jumatate a secolului XIX, muzica culta de tip occidental este importata in tarile romane ca urmare a imbunatatirii situatiei politice a romanilor; in acelasi timp, influentele estice sunt renegate. Sub impulsul curentului artistic numit romantism si a fenomenului „Scolilor nationale", sunt invocate doua directii: sincronizarea cu muzica culta din Apus si folosirea muzicii folclorice nationale ca sursa secundara de inspiratie. De altfel, orientarea muzicii romanesti in general se va prezenta ca rezultanta a acestor doi vectori pana in ziua de astazi.

Ca in cazul altor arii culturale, problema „formelor fara fond" justifica insuccesul muzicii culte romanesti in primele ei decenii. muzica usoara isi face aparitia in jurul anilor 1860 prin operete, fanfare, valsuri, romante inspirate de compozitori maghiari sau austrieci ai vremii; cel mai realizat creator roman de muzica usoara din aceasta perioada este Iosif Ivanovici. Catre sfarsitul secolului se dezvolta o scoala romaneasca de interpretare care se bucura de apreciere peste hotare: pe rand, se vor face remarcati cantareti, pianisti si violonisti romani. La inceputul secolului XX se remarca compozitorul George Enescu, primul creator roman ce realizeaza o sinteza organica, profunda intre muzica folclorica romaneasca si tendintele muzicii culte ale vremii sale (este epoca romantismului tarziu); el foloseste un limbaj muzical modern si experimenteaza in ariile modala si microtonala. Enescu este considerat cel mai valoros compozitor roman din toate timpurile.

sursa: asculta-muzica.com