Filmul digital scoate din carti pelicula de celuloid

Filmul din celuloid

Filmul din celuloid, pelicula clasica rulata in aparatele de proiectie din cinematografe, isi traieste ultimii ani de existenta. Dupa 120 de ani, lumea celuloidului dispare in istorie, facand loc filmului digital, mult mai usor de manipulat si de stocat. Denumirea de „celuloid" a aparut prima data ca nume de marca al companiei Celluloid Manufacturing Company, din New York, fabrica de pelicule patentate de un anume John Wesley Hyatt, in 1878, insa de-abia in 1900 celuloidul a devenit materia de baza pentru filme fotografice si „in miscare" (motion pictures).

Conform unor studii, din 2012, cinematografele cu proiectii digitale (fie ele in 3D sau nu) le vor depasi numeric, la scara globala, pe cele cu pelicula clasica, de 35 mm. In Marea Britanie si alte cateva tari europene, cinematografele digitale reprezinta, deja, doua treimi din numarul salilor existente. Prin 2013, este posibil ca meserie de proiectionist si pelicula de celuloid sa fie de domeniul trecutului intr-o serie de tari. S-a zis cu filmul rupt in mijlocul actiunii palpitante, cu fluieraturile spectatorilor nervosi si huruitul aparatului de proiectie, masiv si incins ca o soba dupa o ora si jumatate de proiectie.

„Avatar a fost catalizatorul schimbarii",

considera David Hancock, analist britanic al industriei cinematografice si, ocazional, critic de film.

„A aruncat filmul in magia 3D si a obligat cinematografele sa fie pregatite pentru era digitala mai devreme decat se prevazuse",

Filmul digital

arata el. Hancock relateaza ca procesul de digitalizare a filmului a inceput cu 10 ani in urma, a inregistrat un avant discret prin 2005 si procesul inseamna si o multime de bani economisiti: filmele sunt „transportate" astazi doar intre un HDD si salile de cinema, cu costuri minime. Hardurile pot fi refolosite oricand. Filmul de celuloid costa intre 1400 si 2000 de dolari rola, asa ca daca un titlu este proiectat in 1000 de sali simultan, pe distribuitori ii va costa o avere numai multiplicarea filmului. Potrivit revistei IHS Screen Digest, cererea pentru celuloid a atins un varf in 2008. Probabil, a fost ultimul mare succes al acestui format clasic, de pe vremea lui Georges Melies si fratilor Lumiere, cantecul sau de lebada, pentru ca de atunci declinul este accentuat.

Tot IHS citeaza o seama de experti care afirma ca pana in 2015, filmul din celuloid nu va mai fi folosit in context comercial, cu toate ca arhivele de filme vor continua sa adaposteasca pelicula care a capturat imagini din ultimii 120 de ani ai omenirii. Vor mai exista si proiectii private de filme de 35 mm, pentru ca vor mai fi destui cinefili pasionati si de sunetul proiectorului, dar si de aspectul ecranului clasic, cand apar, uneori, „lipiturile" si stai la panda sa surprinzi momentul schimbarii bobinelor de film. Transferul pe formatul digital nu inseamna ca tehnologia va disparea.

Regizorii vor folosi, inca, filmul de 35mm, cu toate ca proiectia va fi digitala. Multi dintre ei prefera, de departe, aspectul „prietenos" al celuloidului si nu vor renunta la el chiar daca filmele lor nu vor mai fi proiectate cu vechile aparate. Unul dintre partizanii celuloidului este regizorul Steven Spielberg, care vorbea de un „atasament emotional fata de celuloid". David Hancock este de acord cu faptul ca filmul clasic produce un efect propriu, usor de recunoscut si acceptat. Filmele realizate digital ofera imagini de mare claritate, sunt „curate", mult prea curate pe gustul multora. Bobinele de film originale sunt trimise prin curier dintr-o zona in alta, pentru a fi distribuite.

Ironia face ca si filmul digital sa sufere acelasi tratament, numai ca in loc sa care cutii metalice cu role de film, curierii duc hardurile cu informatia digitala stocata (cu coduri de securitate speciale, pentru a preveni copierea ilegala). Totusi, reteaua de cinematografe Apollo (din SUA) primeste filmele prin satelit, insa majoritatea salilor le primesc prin curier. Fie ca sunt filme digitale, fie ca sunt clasice.