Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri de Varujan Vosganian

Incursiune in realismul magic al poporului roman: Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri de Varujan Vosganian

Saptamina trecuta, in colectia „Fiction Ltd." a Editurii Polirom, a aparut un nou volum semnat de Varujan Vosganian, Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri, editie cartonata, disponibil si in format electronic.

Varujan Vosganian revine in Jocul celor o suta de frunze asupra realismului magic cu care este presarat romanul Cartea soaptelor, unul dintre cele mai bune romane aparute in literatura romana de dupa 1989.

Cele sase povestiri din Jocul celor o suta de frunze vorbesc despre nelinistile, cautarile si incertitudinile noastre, despre atitea traume inca nevindecate. Jocul celor o suta de frunze ne previne ca, daca memoria, ca stare de luciditate, nu se regaseste in prezentul si chiar in viitorul nostru, viitorul nu va fi decit o reintoarcere in trecut.

Cartea soaptelor, unul dintre bestsellerurile Editurii Polirom (2009, 2012), tradus deja in numeroase limbi, a fost considerat de critica o epopee a secolului XX, o carte identitara pentru poporul armean. Dar fiecare popor, fiecare loc, fiecare timp are o Carte a soaptelor a sa. Ea trebuie doar povestita.

Varujan Vosganian s-a nascut la 25 iulie 1958, in Craiova. Este presedintele Uniunii Armenilor din Romania si prim-vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor. Lucrarile sale includ trei volume de poezie - Samanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de brate (2005) -, precum si volumul de nuvele Statuia comandorului (1994), pentru care a primit Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. La Editura Polirom a mai publicat romanul Cartea soaptelor (2009; editia a II-a, 2012), care a fost distins cu Premiul „Cartea anului 2009" acordat de revista Romania literara, Premiul „Ion Creanga" al Academiei Romane (2009), Premiul revistei Convorbiri literare, sectiunea proza (2009), Marele Premiu pentru Proza -Trofeul „Mihail Sebastian", Premiul revistei Observator cultural, sectiunea proza (2009), si a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania.

Fragment din „Dincolo de lumea de dincolo":

Calu ridica mina, incremenind cercul. Daca ar fi fost, asa cum ii sugera numele, cal de adevaratelea, ar fi fost un cal de povara, cu greaban arcuit si puternic, cu coama sirmoasa, cu bot lung si dinti puternici, pe care buzele ar fi reusit rareori sa i acopere. Ar fi avut glezne nervoase, fiind gata oricind sa salte pe picioarele dinapoi si sa bata aerul cu copitele daca vreo fiara ar fi sarit, din ascunzisuri, sa i taie calea. Daca ar fi fost om, ar fi avut aceeasi lungime cu a calului, numai ca, de data asta, asezat pe doua picioare. Ar fi avut urechi mici si ascutite, tisnind din parul cret, si o singura sprinceana groasa, dintr o timpla in cealalta, cu o usoara arcuire in dreptul nasului. Care nas s ar fi asezat bont pe maxilarele alungite, cu narile groase si rasfrinte, si peste o gura rinjind intruna din dintii lungi. Ar fi fost usor adus de spate, dar asta doar din dorinta de a parea ca si ceilalti oameni, altminteri inaltimea l ar fi scos chiar si pe el din sarite. Ar fi avut miini mari, cu degete scurte, si ar fi jucat nervos pe loc, batatorind pamintul sub talpi. Si ar fi avut o voce frinta, pornita din git, care s ar fi auzit pina departe. Dar, cum Calu nu era nici om, nici cal, pastra cite ceva din fiecare, incit, dintr o parte, umerii sai pareau un greaban bolovanos, iar din cealalta, greabanul se desfacea in umeri plecati, de parca purtatorul lor ar fi tras la edec. Colturile gurii se cazneau sa i acopere dintii uscati de bataia vintului, incit aveai impresia ca se opintesc in zabala. Ai fi cistigat bani buni cu el la bilci, aratind, spre hazul asistentei, un om care necheaza, dar, daca l ai fi auzit dindaratul unui perete, ti ai fi facut cruce, jurind ca e un cal ce vorbeste. Avea miini atit de lungi, incit nu stiai daca e un armasar saltind in doua picioare sau un om care se maimutareste, gata sa alerge in patru labe. De aceea, atunci cind ridica mina, cu unghiile sclipind de parca ar fi fost batute, ca potcoavele, pe nicovala, si necheza scurt, toti ceilalti se oprira, asteptind.

Magdalena, in schimb, nu putea stirni vreo indoiala. Pe chipul ei palid, semnele bolii se vedeau cu o limpezime tulburatoare. Avea parul negru si intins, de parca il netezise cu o bidinea uleioasa. Ochii ii erau uscati si scaparatori, clipea des si zadarnic, caci privirile ii ramineau fosnitoare ca iasca. Pometii ascutiti erau palizi si pielea se subtiase intr atit, incit crapa, ca varul intins. Frigul parea s o insoteasca fara leac, isi stringea bratele de la un umar la altul si asa se putea vedea cit de subtire ii era trupul. Carnea nu adauga nimic peste oasele salelor, iar sinii sleiti abia daca i puteau umple scobitura pieptului. Gura era insa neobisnuit de vie pentru faptura aceea indeajuns de firava ca sa poata trece, in orice clipa, inainte si inapoi, prin chepengul care tine granita dintre tarimuri. Buzele rosii ii zvicneau in ritmul unei inimi pe care n o banuiai nicaieri. In colturile gurii, tusea hohotita si neterminata din plaminii vlaguiti lasa o spuzeala rozalie care se usca, facind ca marginile sa atirne ca o masca veche.

Bunelu avea ochi neastimparati si veseli. Moartea, tot fugarindu l, ostenise si ramasese in urma. El se imputinase si, cum la morti lucrurile se intimpla pe dos decit la vii, incepuse sa se imputineze de la miez catre suprafata. Astfel incit, spre deosebire de anii primelor tinereti, singurul lucru care ramasese la el neschimbat era pielea, doar ca dobindise culoarea cenusie a talasului uscat. Cum, dupa o socoteala simpla, la aceeasi parte de trup revenea o cantitate dubla de piele, aceasta nu avusese de ales si se strinsese pe masura noului sau calapod, incretindu se in cute nu totdeauna paralele. Pielea asta, ale carei riduri pareau puse cu ghearele, ii dadea Bunelului un aer de reptila. Hainele erau si ele pe dimensiunile pielii, si nu ale trupului, atirnind si fluturind, ca niste rufe puse la uscat. Singurul care si pastrase maretia de odinioara si pe care pielea, cu toate stradaniile ei, nu reusea sa prisoseasca, era nasul coroiat, cu niste nari uriase care, infundate de umezelile ce se scurgeau din ochi, se opinteau sa traga aerul, ca niste foale. Si, cum izbinda mortii e fara putinta de tagada asupra carnii, dar nu si asupra cheratinei, parul Bunelului cobora peste umeri, dindu i o infatisare de profet. Cind degetele reuseau sa razbata prin minecile suflecate, scoteau la iveala unghii lungi si incovoiate, pe masura incretiturilor pe care le scarpina, in vinatoarea neostoita, pe la incheieturi, dupa tot soiul de paduchelnite. Astfel incit, ducind o tot intr o scarpinatura, Bunelul avea aerul vesel si neastimparat al unuia care, lasind moartea in urma, isi luase de o grija.