Jurnalul unui destin

Detalii

CategoriiCultura
TaguriLiteratura
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari5430

Voteaza & Distribuie

Descriere

Jurnalul unui destin
- de Monica Stan -


Scria cuprinsa de o liniste profunda. Cu o sete nebuna; cu fiecare rand, cu fiecare pagina era mai fericita. Pierduse complet notiunea timpului. Cand se opri din scris – sa bea o gura de apa – observa intunericul din jurul ei. Toti colegii plecasera. De cat timp oare? Si de ce nu spusesera nimic? Fara a privi ceasul de pe birou, continua sa scrie. Cu si mai multa ravna.
Avea senzatia ca o flacara s-a nascut in sufletul ei si nu o putea domoli decat ducand aceasta poveste pana la capat. Iar apoi flacara se va transforma usor usor intr-o pasiune mistuitoare care ii va da puterea de care avea nevoie pentru a duce textul cat mai aproape de perfectiune.
Numai asa isi imagina existenta ei. Fara aceasta ardere launtrica nu s-ar fi simtit atat singura, cat, mai mult, nevie.
Acesta era si motivul pentru care se simtea atat de bine. Bucuria de a scrie ii oferea o libertate perfecta. Totala.
Mai ramase cateva ore in fata biroului, pe care crestea cu atata forta manuscrisul. Deodata insa puse punct si rosti cu o teribila durere in ochi: "Ajunge! Restul maine." Isi cuprinse fata in mainile-i atat de frumoase si parca simti pana in cele mai indepartate colturi ale trupului si sufletului o durere de intensitatea unui fulger. Isi lua mainile de pe fata atat de repede incat acestea incepura sa tremure, in timp ce din ochii ei negri curgeau, dezordonat, lacrimi enorme. Respiratia rapida si sacadata devenea tot mai rara. Incerca sa se ridice de la birou; voia sa isi ia un pahar cu apa. Nu isi putea stapani lacrimile iar durerea imprastiata acum in tot trupul – precum picaturile marunte ale unei ploi de toamna tarzie in fiecare colt al naturii – navalea insistent. Simtea cum ochii i se inchid si se prabuseste. Pentru o secunda Dalma se simti mai bine. Inchise de tot ochii, cazand intr-un soi de intuneric necunoscut. O lume pustie si rece.
Intinsa, cu o oarecare eleganta pe podeaua biroului, lupta cu ea insasi, cu vointa si trupul ei, sa evadeze din acea lume cumplita.
Cand se trezi, durerea si spaima intunericului disparusera. Se ridica usor, luandu-si mult doritul pahar cu apa. O sorbi fara suflare, parca temandu-se sa nu ramana fara ea.
"Pesemne, doctorul avea dreptate: chiar trebuie sa ma internez. Voi face lucrul acesta chiar maine dimineata. Daniela ma va ajuta sa trec mai usor peste acest moment", rosti ea cu voce soptita.
Chema un taxi si pleca spre casa, luand cu ea manuscrisul proaspat inceput si celelalte materiale pe care mai trebuia sa le pregateasca.
Incepu sa isi adune lucrurile de care avea nevoie in spital: manuscrisele pe care trebuia sa le citeasca pentru editura si cartile pentru care trebuia sa scrie recenziile pentru ziar. Si, desigur, toate lucrarile ei.
Era pentru prima data cand se interna intr-un spital si ii era oarecum greu. Totul i se parea nefiresc si, inainte de toate, faptul ca se interna intr-un spital in care avea sa moara. Dupa spusele medicului nu mai avea nici o sansa sa se insanatoseasca.
Ii era oarecum frica de moarte. Dar nu o frica obsesiva, ci, mai degraba, o teama de necunoscut, desi, in acelasi timp, era curioasa daca lumea de dincolo chiar exista asa cum spun cartile sfinte si cum ea, de altfel, credea.
Se lupta cu ea insasi sa ramana foarte calma si rationala, asa cum ii promisese medicului ei. In acelasi timp stia ca, daca va deveni emotionala, se va pierde cu firea si va cadea prada suferintei. Iar acesta era ultimul lucru pe care si-l dorea.
Era suficint ca renuntase dint-o secunda intr-alta la relatia cu Damian! Desi incerca din rasputeri sa nu se mai gandeasca la el, inelul de logodna de pe deget ii aducea mereu aminte. Inelul si amintirile erau tot ce ii ramasese de la el si, in acelasi timp, lucrurile la care nu voia sa renunte. Aici nu era vorba de forta, ci de o vointa de fier. In mod constient nu voia sa renunte la inel, pentru ca acesta era singura ei legatura cu trecutul. Iar un om rupt de trecutul sau este un om fara viitor. Sau, cel putin, asa citise intr-o carte cu mult timp in urma si isi insusise aceasta credinta.
Se facuse foarte tarziu si hotari sa se culce. Lua, ca in fiecare seara, jurnalul cu ea in pat. Dar nota numai cateva randuri:
"15 martie. Nu pot sa vorbesc despre sentimentele mele pentru ca ma zbat sa le ignor. Nu vreau sa vorbesc despre suferinta pentru ca astfel i-as da forta de care ar avea nevoie sa ma mistuie. De maine dimineata ma voi interna in spital si voi incepe sa notez zilele cu Ziua 1."
Puse apoi cu grija jurnalul pe noptiera, stingand lumina. Adormi cu gandul la Daniela si la promisiunea pe care aceasta i-o facuse – sa vina maine, sa o duca la spital si sa ii stea alaturi pana isi despacheteaza lucrurile.
Dimineata veni parca mai nerabdatoare ca niciodata. Se trezi odata cu primele raze ale soarelui. Privi rasaritul din balcon, tinand in mana o cana cu ceai. O minunata ingemanare de intuneric si lumina, de negru instelat cu albastru usor luminat, violet, orange si galben inundate de viata si bucurie. Cativa nori albastri-violeti pluteau pe cer.
Era bucuroasa, chiar fericita. Parca totul capata o logica, un inteles. Parca boala era doar un prag peste care trebuia sa treaca pentru a se bucura de un nou inceput.
Peste doar doua ore ajunse Daniela, cuprinsa de o adanca tristete. Vocea ii tremura iar ochii tradau plansul de peste noapte. Era constienta ca o conducea pe Dalma pe ultimul drum. Pe drumul catre moarte. Catre moartea, care i-o rapea mult prea devreme.
Ii era foarte greu sa vorbeasca cu prietena ei, nestiiind ce sa ii spuna, dupa ce descoperi linistea din mintea si sufletul ei. Ii era foarte frica de momentul in care Dalma avea sa moara. Acum insa trebuia sa fie calma si puternica pentru ca acesut lucru sa o incurajeze pe prietena ei!
Fara a schimba decat cuvinte oarecum protocolare, femeile incarcara bagajul in masina si pornira. Intrarea in spital aduse cu sine emotii.
Dalama isi schimba hainele si se aseza pe pat. Respira adanc, incercand parca sa indeparteze disconfortul pe care i-l crea starea de pacient intr-un asemenea spital. Daniela ii puse cartile si celelalte materiale pe noptiera, laptop-ul langa ea pe pat si locrurile celelelte in sertare. O imbratisa scurt pe Dalma, pornind, aparent grabita, spre usa.
-Sa ai grija de florile mele, auzi ea vocea Dalmei in momentul in care deschise usa salonului.
-Sigur, raspunse, fara a intoarce capul. Ochii de un albastru senin ii erau cuprinsi de lacrimi. "Nu va fi usor", ii spuse o voce. "Dar cine spunea ca va fi usor sa iti conduci cea mai buna prietena la moarte?", raspunse o alta.
Dalma, ramasa singura, incepu sa scrie. Cuvintele curgeau, fara ca ea sa le ghideze intr-o directie anume. Soarele ii lumina cu caldura mana care se misca gratios de pe un rand pe urmatorul. In doar cateva ore termina un text inceput cu aproape o luna in urma.
Se obisnuise deja de ceva vreme cu suferinta. Acum insa totul se schimbase. Durerea parca nu mai voia sa dispara si, in plus, ii rapea si din forta de a se bucura de scris si de increderea ca are vointa de a se vindeca.
"Ziua 1. O senzatie ciudata sa fii pacient. Am reusit astazi, nu fara dificultate, sa termin un text. Durerea care dispare din ce in ce mai greu imi creeaza insa un sentiment de teana. Mi se intampla un lucru cat se poate de straniu: desi simt ca am puterea si vointa de a ma vindeca, in acelasi timp stiu – ratiunea imi spune – ca sunt condamnata."
O durere teribila se instala in trupul ei. Abia putea respira. Suferinta o aduse in pragul inconstientei. Auzea, ca din departare, agitatia medicilor si asistentelor din jurul ei. Toti incrcau sa o ajute, insa tratamentele chinuitoare pareau sa aibe efectul dorit. Repeta, involuntar, numele lui Damian. Doar pronuntarea numelui lui ii alina durerea. Adormi intr-un tarziu, cu gandul la el.
Dormi foarte linistita vreme de cateva ore. Se trezi atat de calma, incat episodul anterior parea doar un cosmar nedorit.
Se apuca sa scrie. Se regasea perfect in randurile pe care le asternea pe hartie.
Nu peste mult timp intra medicul, care desigur, ii atrase pacientului atentia ca are nevoie de foarte multa odihna pentru a-si pastra forta.
Dalma scria in continuare de parca nici nu ar fi auzit cuvintele medicului. Discutia cu acesta fusese destul de lunga, pornind de la lucruri pragmatice, legate de boala ei, trecand prin sumare aspecte de psihologie, pana la eliberarea, pe care doar arta i-o aducea pacientei lui. Barbatul intelese perfect aceste lucruri, insa isi facuse o misiune din incercarea de a-si salva pacienta. Ca pe orice pacient de altfel. Insa, totusi, poate datorita faptului ca citea de ceva vreme articolele ei din ziar, poate datorita stilului ei atat de natural de a scrie, Dalma ocupa un loc special in mintea lui. Totusi, medic fiind, trebuia sa se lase ghidat de rezultatele analizelor si de ratiune.
Insa acest lucru era foarte greu de vreme ce avea in fata lui o femeie atat de frumoasa, de vesela, de plina de viata. Nu mai vazuse de foarte mult timp o persoana cu trasaturi atat de fin creionate. Avea uneori senzatia, privind-o, ca trupul ei, fata si mainile erau pictate cu iscusinta, urmand combinatia ideala dintre culoare si lumina.
Desi isi propusese sa nu deschida niciodata subiectul, medicul se intreba de ce nu exista un barbat care sa o sustina, sa ii fie alaturi, de vreme ce Dalma purta pe degat un inel ce parea a fi de logodna. Hotari sa plece, lasand-o sa lucreze.
Dalma se ghemuise in pat intr-o pozitie foarte confortabila, astfel ca sa si poata scrie. O liniste profunda ii cuprinse sufletul dupa aceasta discutie cu medicul, pe care si-l inchipuise inchistat in problemele de medicina, incapabil a intelege framantarile interioare ale unui scriitor. Dar iata: ce placere sa te inseli cu privire la un om.
Incerca sa se elibereze de gandul la teribilul spital, la teribila boala, la teribila suferinta, rugandu-se. Mult mai intens decat o facuse vreodata pana acum, desi niciodata nu ezitase sa multumeasca si sa se roage si in momentele de maxima bucurie. Pentru Dalma, acesta era un aspect foarte important al vietii ei, despre care insa nu vorbea decat cu o singura persoana – preotul ei. Simtea mereu nevoia sa multumeasca pentru inzestrarea primita si pentru inspiratia de a o pune in practica.
Desi durerea nu mai disparea de tot de cateva zile, acum avea impresia ca nu o mai simte. Se bucura, prinzand din nou curaj sa scrie. Lua manuscrisul romanului si, inainte de a se apuca efectiv de lucru, nota pe marginea ultimei pagini: "Singurul lucru pe care mi-l doresc este sa termin acest text si sa fie atat de bun, incat sa poata fi publicat." Incepu sa scrie. Cu calm. Cu liniste si deschidere sufleteasca. Fiecare rand asternut ii dadea o teribila forta si vointa de a continua.
Dupa numai cateva pagini, durerea incepu sa se reinstaleze. Cu fiecare cuvant asternut pe hartie lupta impotriva ei. Tot mai greu. Epuizata, inchise ochii iar mana dreapta ii cazu pe marginea patului. Zgomot strident al pixului cazand pe jos. Aceeasi lume inspaimantatoare si rece. Medicul si asistentele luptau sa o aduca inapoi. Dalma, complet lipsita de forta, nu ii ajuta aproape deloc. Singurul lucru pe care il mai putea face era sa isi doreasca sa traiasca. Dupa eforturi supraomenesti aproape, medicul reusi sa o aduca inapoi la viata.
Deschizand usor ochii, Dalma il vazu aplecat spre ea, aranjandu-i perfuzia in mana stanga si facandu-i o injectie. Intelese imediat gravitatea situatiei, mai ales ca isi auzea si bataile inimii monitorizate. Medicul incerca sa zambeasca, insa in ochi i se putea citi incordarea.
Cu vocea stinsa, Dalma intreba.
-Cat mai am?
Putin uimit de intrebare, medicul incerca sa evite un raspuns clar, insa privirea ei in indupleca, chiar daca regreta enorm raspunsul.
-Putin, Dalma, foarte putin.
-Cat? Minute, ore, zile?
-O saptamna, cel mult.
Dalma inchise ochii din care cursera cateva lacrimi. Ii deschise apoi, parca mai senini decat ii vazuse vreodata barbatul din fata ei.
-Vreau sa scriu. Ajutati-ma sa ma ridic.
-Dar, credeti ca este o idee buna?!
-Ajutati-ma. Va rog. Am nevoie sa scriu.
-Nu. Trebuie sa va linistiti.
-Vreau sa scriu!
Medicul o ajuta sa se ridice ii aranja pernele la spate, dandu-i manuscrisul si pixul. Se aseza pe marginea patului, la picioarele ei.
-Am nevoie sa fiu singura.
-Nu pot accepta asta. Mai stau o vreme cu dumneavoastra. Vreau sa ma asigur ca totul va fi bine.
Dalma incepu sa scrie. Se simtea minunat scriind. Regasita complet. Ca niciodata. Era atat de fericita incat nu mai simtea nici o durere. Nici o spaima. Era linistita.
Medicul pleca dupa aproximativ o ora. Era uluit de forta cu care pacienta lui scria. Ii parea o femeie cu o vointa teribila. O privise minute in sir, dorindu-si de zeci de ori, poate, sa o intrebe despre ce scria. Si-ar fi dorit chiar sa ii citeasca cateva randuri din text. Insa, in acelasi timp, aceste lucruri i se pareau marunte fata de tacerea ei.
Dalma scrise pana aproape de ora rasaritului. Adormi foarte obosita, dorindu-si sa poata lucra fara intrerupere; fara somn. Mai avea de scris doar cateva zile. Cateva capitole.
Se trezi dupa doar cateva ore complet revigorata. Cu pofta de viata si, mai ales, de munca. Soarele stralucea pe cer, creand jocuri minunate de lumini si umbre pe mana Dalmei, care se misca in ritm alert, asternand cuvinte pe pagina. Mana-i fina parea cuprinsa de un alb angelic. Oarecum rece. Puternic.
Lupta cu ea insasi pentru a se impaca cu gandul sfarsitului. Totusi apropierea lui o nelinistea. Uneori foarte mult. Alteori foarte putin. Gandurile la Damian erau insa cele care o ancorau atat de mult de aceasta viata. El era cel care avea sa sufere cel mai mult. Mult mai mult decat Daniela sau oricare alta persoana din viata ei.
Insa acestea erau doar ganduri fugare, pentru care nu se oprea niciodata din scris. Pe care incerca sa le cuprinda, intr-un fel sau altul, in textele ei.
Lucra intr-un ritm foarte sustinut. Cuvintele medicului – cele sapte zile pe care le mai avea de trait – se repetau intr-una in mintea ei. Desi se apropia cu pasi repezi de finalul romanului, timpul ii parea insuficient. Se temea. Nu de moarte, ci de faptul ca nu va termina manuscrisul. Nu voia sa il lase neterminat.
Dupa doar cateva minute reincepu sa scrie. Cu aceeasi fervoare de la inceput. Cu aceeasi pasiune. Cu dorinta de a-si creiona perfect personajele si actiunile lor. Cu certitudinea ca intotdeauna acestea vor reprezenta o parte importanta a sufletului ei.
Lucra aproape toata noaptea; pana in momentul in care o criza o facu sa cada din nou prada insuportabilei dureri. Intamplator de garda era medicul ei, care lua toate masurile necesare pentru a nu-si pierde pacienta. De aceasta data fu parca mai usor. Cand pacienta isi reveni complet, ii administra un calmant si un somnifer, interzicandu-i sa mai scrie. Efortul era mult prea mare. De fapt, nu mai avea voie sa lucreze nimic.
Dalma inchise ochii, strangand mana medicului. Cat de mult si-ar fi dorit ca Damian sa fie acum alaturi de ea! Sa ii cuprinda mana intr-a lui, sa o sarute, sa ii mangaie fata. Sa o elibereze, prin prezenta lui, de suferinta si, in acelasi timp, sa ii dea forta de a merge mai departe. De a trai. De a scrie.
Dar, la ce bun sa sufere si el?
Femeia adormi cu gandul la logodnicul ei. La cel pe care il iubea cu toata fiinta ei.
Se trezi dupa foarte multe ore de somn. Nu mai dormise de ceva vreme atat de mult. Isi lua manuscrisul si incepu sa scrie. Mai avea foarte putin. Cateva pagini. Isi dorea foarte mult sa le termine acum, cand inca simtea ca mai avea puterea necesara. Acum era momentul. Altul ca acesta nu mai veni. Niciodata.
Doar de doua ore de lucru avusese nevoie pentru a pune punct final romanului. Multumita, Dalma puse manuscrisul si pixul pe noptiera. Soarele se retrase in spatele norilor din care cadeau picaturi uriase de ploaie. I se parea foarte frig. Parca totul ar fi ramas inghetat in timp. Suspendat intr-un oarecare moment. Dalma inchise ochii din care cateva picaturi cristaline se scurgeau pe obraji. Se gandea obsesiv de mult la Damian. Intelegea ca acesta trebuia sa fie unul dintre semne. Adormi aproape imediat, cufundandu-se intr-un adanc. Il visa pentru prima data de cand plecase de la el, pe Damian. Il simtea trist. Plangea. La fel ca si vremea de afara. Cu gandul la el, Dalma se prabusi.
Sufletul ii fu cuprins de lacrimile care cadeau din cer. Nici macar la plecarea Dalmei nu se simtise asa. Parca sufletul ar fi inceput sa i se dezintegreze. O durere teribila.
Medicul si asistentele intrara in camera pacientei. Inima ei nu mai batea. Toate eforturile lor fura in zadar. Nu reusira sa o readuca la viata.
Barbatul pleca spre biroul lui. Parca niciodata nu fusese atat de afectat de pierderea unui pacient. Lua stetoscopul de la gat si il tranti pe birou. Isi scoase halatul, aruncandu-l cu o teribila furie pe canapea.
Faptul ca ii cunostea atat de bine munca, ca putea reciti oricand recenziile din ziare si volumele de proza il facea sa simta intr-un mod cu totul special pierdere. Pentru prima data in cariera lui simtea personal disparitia unui pacient.
Damian statea la masa din bucatarie. Cu ceasca de cafea in fata. De aproape o ora uitase sa mai bea. Cafeaua se racise demult.
Involuntar parca retraia o parte din emotiile relatiei cu Dalma. Atat de multe sentimante intr-un timp care, cu fiecare secunda care trecea, parea mai scurt. Parca ceva, o forta mai puternica decat el, comprima trecutul lor. Dar, amintirile nu puteau fi comprimate!
Parca si acum simtea, inchizand ochii, atingerile buzelor si mainilor logodnicei sale din atatea nopti. Nopti doar ale lor. Nopti de dragoste si pasiune.
Peste doar cateva minute auzi telefonul. Nu voia sa raspunda insa, automat parca, mana dreapta se intinse. Raspunse. Vocea Danielei. Sperase demult ca ea avea sa fie cea care sa ii aduca vesti despre iubita lui. Ea era singura care putea sti motivul pentru care Dalma plecase fara nici un cuvant.
Insa, in loc de bucurie, in sufletul lui se instala o teribila deznadejde, pe care nu o putea explica.
-Dalma a murit. Astazi; acum cateva minute. In spital. Tocmai mi-a telefonat medicul ei.
-A murit?! Dalma?! Nu se poate!
-Ba da. Avea leucemie.
-Stiai?... Ca este in spital?
-Da.
-De aceea a plecat de la mine... De ce nu mi-ai spus nimic?
-M-a obligat sa ii promit.
-Dar puteai macar sa imi spui acum, la sfarsit. As fi putut sa ii fiu alaturi. Asa cel putin nu ar fi murit singura.
-Tocmai asta nu a vrut: sa suferi alaturi de ea.
Zilele trecura in zbor. Facuse toate lucrurile automat, fara sa se implice in vreun fel in ele. Totul il lasase rece.
Avea lucrurile Dalmei intr-o geanta in dormitor. Era atat de ravasit de disparitia ei, incat nu reusea sa isi gaseasca forta pentru a le despacheta. Cel mai teama ii era sa descopere jurnalul, sa descopere suferinta pe care ea incercase sa i-o ascunda.
Acum nimic nu mai conta pentru el. Isi luase doua saptamani de concediu, dorindu-si doar sa fie departe de lume. Nu mai voia sa vada, sa auda pe nimeni. Numai singuratatea ii putea oferi eliberarea. Damian se intinse in pat. Era foarte tarziu iar noaptea cuprinse demult orasul. Nori grei se adunau pe cer. Atmosfera era parca din ce in ce mai apasatoare. Barbatul pierduse notiunea timpului din momentul in care simtise moartea logodnicei. Viata lui era goala fara ea. Lumea era pustie fara vocea ei.
Nu putea adormi. Imagini ale Dalmei ii apareau intr-una in fata ochilor. Lua jurnalul iubitei si, emotionat, il deschise. La ultimele pagini, acolo unde stia ca va descoperi motivul pentru care Dalma alese sa plece de la el. Incepu sa citeasca.
„1 martie. Astazi, in loc de cadou am primit un diagnostic. Inspaimantator. Leucemie. Medicul mi-a recomandat sa ma internez imediat. Dar nu pot. Mai am cateva lucruri de pus in ordine. Deocamdata am reusit sa ajung acasa inaintea lui Damian, lucru care mi-a usurat mult misiunea. Mi-am luat toate lucrurile de la el. Il parasesc. Nu vreau sa stie despre boala. Nu ii voi da nici o explicatie. Niciodata.
8 martie. Mi-e dor de Damian, dar incerc sa imi ignor sentimentele. O durere s-a instalat obsesiv parca in trupul eu. Ma simt din ce in ce mai obosita, desi am o pofta deosebita de scris. Voi lucra pentru a uita de boala.
10 martie. Lucrurile incep sa se complice. Am facut azi dimineta alte analize iar dupa-amiaza am fost la medic. Nimic bun nu se anunta. Chimioterapia nu va avea efect. Cel mult va prelungi agonia. Deocamdata am hotarat sa o aman, lucru cu care medicul nu a fost de acord. Se pare ca boala este prea avansata iar tratament pentru ea nu exista.
13 martie. Am senzatia ca ma doare tot trupul. Fiecare centimetru. Dar incerc sa imi pastrez echilibrul si lucrez. Este singura metoda prin care pot sa nu imi pierd mintile. Ma gandesc tot mai des la moarte. La ce va fi dupa. La teama pe care ar trebui, poate, sa o simt. Dar nu mi-e teama. Cel mai des ma gandesc la ce las in urma mea. Nimic. De fapt, imi dau seama cat de mici si nesemnificative sunt vietile noastre. Iar faptul ca fiecare dintre noi lasa ceva in urma lui este o pura amagire. Poate doar in arta de cea mai inalta calitate, lucrurile stau putin altfel.
14 martie. Dureera m-a tinut astazi mai mult de o jumatate de zi captiva. Nu am stat la birou decat cateva ore. Si, pentru prima data de cand lucrez la editura, nu mi-am respectat termeul de predare al unui volum. Voi termina maine. Cu siguranta. Pentru ca i-am spus sefului meu ca maine va fi ultima mea zi de lucru. Desigur, fara nici o explicatie. Nu a fost incantat, dar asta este. Desi as vrea, nu pot schimba nimic. "
Damian se opri din citit. Intotdeauna simtise ca Dalma era o femeie foarte puternica, dar niciodata nu si-ar fi putut imagina ca cineva atat de bolnav, care suferea atat de puternic, ar fi putut gandi sau simti atat de rece.
Cu mainile tremurande, relua lectura jurnalului. Stia ca, de acum, totul avea sa se precipite. Mai ales suferinta ei. Si, desigur, teama lui.
„Ziua 4. Am reusit! Sunt fericita! Mai fericita ca niciodata! De acum in colo nu ma voi mai opune destinului pentru ca destinul meu tocmai s-a implinit. "