Cuvinte tabu

3.NUME ALE MORTILOR TABU
Pronuntarea cu glas tare a numelui unei persoane decedate, barbat sau femeie, insemna o incalcare a prejudecatilor indigenilor din Australia pe care se fereau s-o comita. Motivele acestei abtineri sunt teama de a nu starni stafia dar si neplacerea de a retrai suferintele trecutului.
La indigenii din Victoria se vorbeste foarte rar despre morti si atunci nu li se pronunta numele; ei sunt numiti cu voce inceata "cel pierdut" sau "bietul om care nu mai este". Se presupunea ca rostirea numelui lor trezea rautatea lui Couit-gil, spiritul mortului, care mai da tarcoale pe pamant inainte de a pleca definitiv spre soare apune.
La triburile din centrul Australiei, nu este voie sa se rosteasca numele mortului in perioada de doliu iar cand este neaparat nevoie el se rosteste in soapta, astfel crezandu-se ca spiritul nu le va auzi glasul. Daca spiritul si-ar auzi rostit numele ar veni si le-ar tulbura visele.
Teama de stafii a fost probabil motivul acestor retineri de pronuntare a numelor celor morti si in cazul populatiei goajiro din Columbia, aino din Japonia, akamba si nandi din rasaritul Africii, samoezilor din Siberia, mongolilor din Tartaria si tuaregilor din Sahara. Acestia din urma sunt ingroziti la gandul reintoarcerii spiritului celui mort, mutandu-si chiar si tabara dupa un deces si incetand pentru totdeauna sa pronunte numele mortului.
La unele triburi victoriene din Australia, numele proprii nu se perpetuau decat foarte rar, deoarece se credea ca cineva care ar adopta numele unei persoane decedate nu ar mai trai multa vreme.
Membrii triburilor din Adelaida care poarta acelasi nume cu decedatul il parasesc si adopta fie nume temporare, fie sunt cunoscute dupa alte nume care le au din intamplare. La unele triburi australiene, schimbarea numelui obtinut in acest mod este definitiva, vechiul sau nume fiind parasit pentru totdeauna. In timp ce la unele triburi schimbarea de nume nu dura decat in perioada de doliu, la altele aceasta schimbare pare sa fie definitiva. In unele cazuri, toate rudele apropiate ale decedatului isi schimba numele de teama ca pronuntarea numelor familiare sa nu ademeneasca spiritul la vechea sa locuinta.
Locuitorii din insulele Nicobar isi schimba numele cand poarta doliu si se deghizeaza razandu-si parul din cap, astfel incat stafia sa nu-i poata recunoaste. Daca se intampla ca numele decedatului sa fie vreun substantiv comun desemnand un animal, planta, focul sau apa, este necesar ca acest cuvant sa fie inlocuit cu altul. Este evident ca acest obicei este un puternic agent de schimbare a limbii, deoarece multe cuvinte ies din uz, aparand altele noi. In cazul abiponilor din Paraguai, un cuvant odata abolit nu mai era folosit niciodata, iar sarcina de a nascoci cuvinte noi care sa le substituie pe cele vechi le revenea batranelor, decizia lor fiind acceptata, fara nici un fel de protest.
La indienii puyallup, respectarea tabuului este mai putin stricta dupa trecerea catorva ani, iar daca cel decedat a fost un luptator vestit, unul din descendentii sai poate fi numit cu numele acestuia.
La laponi, cand o femeie era insarcinata si clipa nasterii se apropia, un stramos sau o ruda apropiata i se infatisa in vis, spunandu-i cine dintre raposati urma sa se nasca din nou in copilul ei, care urma deci sa-i poarte numele. Daca femeia nu avea un asemenea vis, tatal sau rudele hotarau numele copilului.

4.NUME DE REGI SI DE ALTE PERSOANE SACRE TABU
In societatea primitiva, numele regilor si preotilor sacri erau tabu in scopul de a-i feri de orice vatamare. De exemplu, numele regelui din Dahomey este tinut secret deoarece cunoasterea lui ar da posibilitatea unei persoane rauvoitoare sa-l vatame. Apelativele sub care europenii au cunoscut diferitii regi din Dahomey sunt doar titluri, denumite si "nume puternice". Aceste nume puternice, spre deosebire de cele primite la nastere, nu sunt legate direct de posesorii lor si deci, prin intermediul lor nu se pot pricinui rautati.
In regatul Galla din Ghera, numele primit la nastere de suveran nu trebuie rostit de vreun supus, iar cuvintele curente cu rezonanta asemanatoare se inlocuiesc cu altele.
La populatia bahiba din Africa centrala, cand regele moare, numele sau este scos din limba, si daca numele acestuia apartinea unui animal, e necesar sa se gaseasca un nou apelativ pentru vietatea respectiva.
In Siam, numele regelui era, de asemenea, tinut in secret, iar oricine i-ar fi rostit numele ar fi fost aruncat in temnita. Despre rege se vorbea folosindu-se anumite titluri rasunatoare cum ar fi: "augustul", "desavarsitul", "supremul", "marele imparat", "coboratorul din ingeri".
La zulusi, nimeni nu va rosti numele conducatorului tribului, numele inaintasilor acestuia si nici substantivele comune care coincid sau se pronunta asemanator cu numele tabu.
In Madagascar nu exista nume de familie, si aproape fiecare nume propriu deriva din vorbirea curenta si desemneaza un obiect, o actiune sau o calitate. Daca vreunul din aceste cuvinte alcatuieste numele sau o parte a numelui conducatorului, cuvantul devine sacru si nu mai poate fi folosit in intelesul sau obisnuit. Deci trebuie nascocit un alt nume care sa inlocuiasca cuvantul la care se renunta.
La populatia sakalava, cand moare regele, nobilii si poporul se aduna la sfat in jurul trupului neinsufletit si aleg un nou nume prin care cel decedat urmeaza a fi numit de acum inainte. Vechiul nume, dar si cuvintele din limba curenta ce se aseamana cu acesta devin sacre si nu mai pot fi rostite sub amenintarea pedepsei cu moartea. Totusi, aceste schimbari ale vocabularului sunt limitate la tinutul unde regele decedat a domnit, in tinuturile invecinate cuvintele continuand sa fie folosite.
In Tahiti, dupa ce regele s-a urcat pe tron, orice cuvant din limba care se pronunta asemanator este inlocuit cu altul. In schimb, dupa moartea regelui cuvintele vechi erau readuse la viata.
In Grecia antica, numele preotilor nu putea fi rostit atata timp cat acestia erau in viata, pronuntarea acestor cuvinte reprezentand o incalcare a legii. Din doua inscriptii gasite la Eleusis se deduce ca numele preotilor erau inscrise pe tablite de bronz sau plumb si erau aruncate in apa golfului Salamis in scopul de a se pastra in cea mai mare taina.

5.NUME DE ZEI TABU
Omul primitiv si-a creat zeii dupa chipul sau. Xenofan a observat inca de mult ca zeii negrilor au obrazul negru si nasul turtit, iar zeii traci sunt roscovani si au ochi albastri. Motivul pentru care primitivul crede ca zeii trebuie sa-si tainuiasca adevaratele nume este pentru ca nu cumva alti zei, sau chiar oameni sa cunoasca sunetele magice si sa poata face farmece cu ele.
Vechii egipteni credeau ca cel care poseda adevaratul nume poseda adevarata fiinta a omului sau a zeului si poate sili chiar o divinitate sa-l asculte, asa cum sclavul isi asculta stapanul. Astfel arta magicianului consta in a obtine de la zei revelarea numelor lor sacre, acesta facandu-se luntre si punte pentru atingerea acestui scop. Daca intr-o clipa de slabiciune, zeul i-a impartasit vrajitorului numele sau, el nu mai putea face altceva decat sa se supuna omului.
Romanii credeau si ei in virtutea magica a numelor divine. Cand impresurau un oras, preotii se adresau zeului pazitor prin rugaciuni, cerandu-i sa paraseasca cetatea asediata si sa treaca de partea romanilor care il vor trata mult mai bine decat a mai fost tratat vreodata. De aceea numele zeului pazitor al Romei era tinut secret, caci altfel, dusmanii l-ar fi ademenit asa cum faceau si romanii de cele mai multe ori. Alaturi de numele zeului chiar si numele orasului era invaluit in mister si nu trebuia rostit niciodata nici macar in timpul ritualurilor sacre.

Bibliografie:
Frazer, James George (1980). Creanga de aur, vol. II, Bucuresti, Editura Minerva.