Amelia Earhart

Detalii

CategoriiEconomie
Taguri
Ultima actualizareMarti 5 august 2014
Vizualizari9913

Voteaza & Distribuie

Descriere

Misterul Ameliei Earhart a capturat imaginatia tuturor, atunci cand a disparut, pe 2 iulie 1937, in urma unui zbor deasupra Pacificului, ce ar fi fost cel mai lung zbor al ei in jurul lumii (de-a lungul Ecuatorului) si primul de acest fel al unei femei.

De la ei primul ei zbor intr-un avion, ca si copil, Amelia a iubit zborul. Datorita pasiunii ei, a ajuns sa doboare recorduri de zbor si a devenit o celebritate. In una dintre scrisorile ei, ea spera la un zbor un jurul lumii, care sa-i potoleasca aceasta pasiune. Cu toate ca nu a supravietuit, zborul in jurul lumii a fost ultimul ei zbor. A disparut in Oceanul Pacific, la 24 de ore dupa ce a parasit Lae din Noua Guinee.

Strabaterea a 2500 de mile din Pacific a fost cea mai periculoasa parte a zborului ei. Paza de coasta din Itasca a fost activa cateva zile pentru a tine contact radio cu ea. Comunicatiile radio in zona erau foarte sarace, iar radioul a fost coplesit cu vesti si stiri legate de sarbatorirea zoborului. Amelia, impreuna cu navigatorul ei, Fred Noonan, au plecat cu 1100 galoane de combustibil, ce trebuia sa tina pentru 24 de ore (zborul trebuia sa fie numai 19 ore), dar ea a ramas fara combustibil cu 2 ore inainte. A zburat cat a putut de mult. Destinatia dorita era Insula Howland, o mica insula, lunga de cativa kilometri si inalta de 20m. Ultima pozitie raportata, in care toata situatia era sub control, a fost deasupra Insulelor Nubiene. Dupa 4 ore si 18 minute, ea a sunat si a raportat viteza si inaltimea, viteza si inaltime optime pentru cel mai bun consum de combustibil. Ea a inchis, dupa ce a spus ca "totul este in regula".

Exista opinii diferite in legatura cu ceea ce s-a intamplat apoi. Teoria emisa de catre Elgen M. Long este o combinatie alcatuita din vreme proasta si echipament defect, ce au fortat-o sa foloseasca mai mult combustibil decat se astepta si sa se indrepte mult inspre nordul Insulei Howland. Prima data o furtuna ar fi fortat-o sa zboare mai sus pentru a o evita. Urcarea ar fi folosit foarte mult combustibil si a trebuit sa se lupte si cu un vant puternic, ceea ce a consumat de asemenea prea mult combustibil. Dupa 10 ore ei au zarit o nava despre care ei au crezut ca marcheaza jumatatea drumului, dar probabil ca era o nava diferita, mult mai departe. Ea a vorbit cu Leo Bellarts din Itasca, dar se pare ca nu l-a putut auzi cand acesta a incercat s-o ghideze. El i-a trimis cod morse, dar se pare ca ea nu-si luase echipamentul morse cu ea. Era la 100 de mile departare de Insula Howland, dar radioul ei tot nu functiona. Daca ar fi putut comunica, ar fi putut vedea Insula Howland de la o anumita inaltime si probabil ca ar fi gasit-o, dar din cauza vremii acest lucru nu s-a intamplat. Ea a trimis un ultim mesaj raportand pozitia ei inainte de a cadea in apa. Teoria lui Long spune ca ei ar fi murit la impact sau s-ar fi inecat.

Earhart si Noonan aveau putine cunostiinte in folosirea radioului de navigatie, si pentru a tine avionul cat mai usor posibil, au lasat o parte din echipament in urma. Frecventele folosite de catre Aemelia Earhart nu erau potrivite pentru gasirea directiei ( ea a abandonat de asemenea un aparat de transmisie cu frecventa joasa care ar fi facut posibil localizarea ei de catre Itasca), iar receptia transmisiei era saraca. O scrisoare de 8 pagini a fost scrisa la cateva zile dupa disparitia ei de catre Eric Chater, managerul general de la caile aeriene din Guineea si gazda ei din Lae. Scrisoarea, ce descrie in detaliu pregatirile facute si dificultatile intampinate de catre Earhart si Noonan inainte de plecare, a fost clasata gresit de catre destinatar si a ajuns la suprafata numai in 1992. Aceasta scrisoare si inregistrarile radio (acum in Arhivele Nationale) au ajutat la gasirea unor raspunsuri la intrebari neclare pentru o lunga perioada de timp.

Aemelia a specificat ca ea va folosi ora Greenwich in timpul zborului. Ea nu stia ca Itasca folosea ora locala. De asemenea, din cauza frecventei, a pierdut transmisia din Itasca ce s-a incheiat la 23:58 (11:28 pentru Earhart). Nu numai ca vremea era transmisa pe o frecventa gresita, dar Earhart a repetat Pazei de Coasta sa raporteze in engleza, nu in cod, mai ales cand zboara. Nici ea, nici Noonan nu stiau sa citeasca codul morse, asa ca acest echipament fusese scos din avion inainte de decolare.

Un grup, TIGHAR (Grupul international de recuperare a navelor aeriene istorice) are o viziune diferita in legatura cu ceea ce i s-a intamplat lui Earhart. Ei cred ca avionul a aterizat cu succes pe reciful plat din Insula Nikumaroro, pe un tronson de corali la nord de Orasul Norwich. Directorul executiv Rick Gillepsie si echipa sa au cercetat insula timp de mai mult de 10 ani. O telegrama, datata din 3 iulie 1937, destinata Secretarului de Stat, arata ca in seara de 2 iulie, statia radio de pe Insula Nauru (ce auzisera transmisiile zborului lui Earhart in noaptea precedenta) a auzit: " Semnale puternice, vorbe neinteligibile, nici un zgomot de avion pe fundal, dar o voce asemanatoare cu cea din avion din noaptea ce trecuse." Semnalele fusesera auzite de pe frecventa pe care Earhart anuntase ca o va folosi.

Primii colonisti ce au ajuns pe insula spun ca au gasit o epava a unui avion in 1940, inainte de cel de-al doilea razboi mondial. Epava se gasea pe recif, langa locul unde valurile se sparg de mal. In 1991, in timpul unor excavatii pe Insula Nikumaroro, TIGHAR au gasit bucati de papuci. In urma cercetarilor, a reiesit ca data fabricarii papucilor ar fi fost pe la mjlocul anilor 1930 si ca ar fi apartinut unei femei. De asemenea, s-a mai constatat ca marimea papucilor era 40. Fotografiile cu Amelia Earhart, facute inaintea zborului, arata un alt tip de papuci, de marimea 6.

Gallagher a gasit oseminte in anul 1940. El a raportat la inceput ca nativii au descoperit un craniu uman, "probabil apartinand Ameliei Earhart". El a fost rugat sa tina informatia secreta si sa vada daca poate gasi mai multe indicii. Dupa alte cercetari, in urma carora a gasit mai multe oase, incluzand si maxilarul inferior, o parte dintr-un papuc si o cutie de sextant, el a raportat:

  • scheletul apartine cel mai probabil unei femei.
  • papucul apartinea unei femei si este de marimea 41,5
  • cutia sextantului arata doua numere 3599 si 1542, sextantul fiind de moda veche si probabil ca era vopsit peste cu lac negru.

Oasele gasite pe insula de catre Gallagher si trimise la Figi au fost interceptate si analizate de catre doctorul Lindsay Isaac din Tawara, ce a facut o examinare neautorizata. Cu metode necunoscute, el a ajuns la concluzia ca oasele apartineau unui barbat batran polinezian. Oasele au ajuns intr-un final la Figi si au fost analizate in 1941 de catre doctorul D.W. Hoodless. El a ajuns la concluzia ca scheletul incomplet apartinea cel mai probabil unui barbat scund, european sau numai pe jumatate european. El si-a inregistrat masuratorile si observatiile, iar notitele sale de mana s-au pastrat. Analizele din 1997 de catre TIGHAR, folosind masuratorile si observatiile doctorului Hoodless, dar aplicand metode moderne, au ajuns la concluzii diferite. Acestea au fost ca scheletul:

  • apartinea mai degraba unei femei, decat unui barbat
  • probabil alb, nu polinezian sau locuitor al unei insule din Pacific
  • inaltimea este intre 1,67 cm si 1,79 cm.

Aceasta descriere poate apartine Ameliei. Ambele teorii, ale lui Long si TIGHAR, au dovezi care sa le sustina. Ambii afirma ca au rezolvat misterul. In timp, va deveni mai clar care din cele doua teorii este cea corecta, iar Amelia Earhart se va putea odihni in pace.